La Olari din Horezu, ceramica UNESCO își așteaptă cumpărătorii

Activitatea strămoșească prin care satul vâlcean Olari din Horezu a devenit cunoscut în țară și peste hotare, olăritul, este în pericol de a se pierde. Lipsa de cumpărători îi face pe sătenii ceramiști să creadă că meșteșugul vechi, învățat de la părinți, va dispărea în curând. La Horezu, în oraș, de la intrarea dinspre Râmnicu Vâlcea și până în centru, tarabele cu obiecte de lut chinezești iau ochii vizitatorilor, făcându-i să cumpere suveniruri care nu au nicio legătură cu ceramica de Horezu intrată în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO. La doar câțiva kilometri distanță, pe strada Olari, puținii oameni care încă știu să modeleze lutul pe roată așteaptă clienți care să cumpere și de la ei.

Din decembrie 2012, de când ceramica de Horezu este trecută pe lista patrimoniului imaterial, olarii duc o luptă grea cu negustorii hotărâți să profite de pe urma renumelui ceramicii.
Turiștii pot vedea, pe marginea drumului bine întreținut care trece prin Olari, adevărate expoziții de artă. Fiecare meșter scoate la poartă cele mai frumoase obiecte pe care a reușit să le creeze, în speranța că se va găsi cineva care să achiziționeze măcar un mic suvenir. Lucruri speciale sunt pe alese, dar străinii care trec la deal și la vale sunt puțini. Unii dintre ei ajung întâmplător pe drumul mărginit de expoziții multicolore de farfurii și castroane, abia după ce au cumpărat vase aduse din alte țări și expuse în oraș. Dintre săteni, doar câțiva au reușit să-și deschidă buticuri în oraș, de pe urma cărora să-și permită să trăiască decent. Pentru ceilalți, afacerea cu ceramică nu mai e profitabilă, iar tineretul renunță să-și mai ocupe timpul cu studiul modelării formelor din lut și creării culorilor pentru înfrumusețarea lutului.

La Olari am ajuns întâmplător, mânați de curiozitate, asemenea multor turiști care trec pe acolo. Ne-am luat după singurul indicator pus la vedere în centrul Horezului. Mai departe ne-am lăsat ghidați de următoarele două indicatoare și de câțiva bătrâni pregătiți să-i îndrume pe cei care nu știu pe unde să meargă. În sat, după ce am trecut de expoziții și multe ateliere de olărit, la una dintre ultimele case l-am găsit pe Mihai Bîscu, meșter ceramist, care lucra afară, la lumină, bucuros de razele soarelui și de căldura care îi usca foarte bine setul de farfuriuțe pe care tocmai le modelase. A învățat să lucreze de când era foarte mic. Este optimist și speră că lucrurile se vor îndrepta, chiar dacă situația lui nu este una foarte bună. Încearcă, după propriile-i puteri, să finiseze construcția de care s-a apucat și să își deschidă o școală de ceramică.

„...roadele muncii noastre nu mai sunt culese de noi. Le culeg alții”

„După cum vedeți, plăcuța asta de meșter ceramist, cu numele meu, a fost, din anii ‘70, în toate târgurile de ceramică din țară: Iași, Suceava, Timișoara, Cluj, Sibiu, București, și așa s-a făcut Horezu cunoscut după cum îl știți, capitala ceramicii românești. Ceramica a intrat în patrimoniul imaterial UNESCO. Truda și iscusința noastră se observă acum, dar roadele muncii noastre nu mai sunt culese de noi. Le culeg alții. Noi suntem aici, în satul Olari, rău promovați, rău semnalizați și cred că suntem ultima generație de ceramiști din Horezu, din păcate. Nu mai vine nimeni din urmă și nu ne mai recomandă nimic pentru că nu se mai poate trăi cum s-a trăit din meșteșugul ăsta moștenit din tată-n fiu”, ne-a spus olarul Mihai Bîscu.

Mihai a învățat de mic tehnologia olăritului. Își amintește că tatăl lui, asemenea bunicului și străbunicului, își permitea să trăiască numai din olărit, deși ceramica de Horezu nu era intrată la acea vreme în patrimoniul UNESCO. Când tatăl lua o pauză de la lucru și se ducea la masă, tânărul Mihai se așeza lângă roată și încerca să lucreze. Rar primea felicitări, fiind certat atunci când tatăl vedea că obiectul de pe roată nu arăta destul de bine pentru a fi comercializat. În urmă cu zeci de ani, străchinile și platourile de ceramică erau umplute cu bucate și puse pe mesele oamenilor de la sat. În zilele noastre, însă, rar sunt folosite pentru mâncare, mai mult fiind întrebuințate pentru decorațiuni rustice. Vopselele sunt naturale, din pământuri cu multiple nuanțe, procurate din diferite zone ale țării. Albul pune cele mai multe bariere, singura zonă în care se găsește humă albă fiind în județul Harghita.

Produsele din ceramică de Horezu pot fi recunoscute foarte ușor. „Ceramica noastră este decorativă. Datorită decorului unic în lume și ustensilelor pentru decor, corn de vită, pană de gâscă și de gaiță, avem singura ceramică intrată în UNESCO. Ca să se deosebească de celelalte obiecte ceramice din Horezu, aduse de diferiți comercianți, noi avem anumite simboluri: pomul vieții, soarele, cocoșul de Hurezi, șarpele și peștele. Acestea sunt simbolurile noastre, împreună cu decorul de moment. Pe fiecare farfurie avem spirala sau păianjenul, după care sunt combinate foarte multe motive ca spicul de grâu, coada de păun, bobocul, brăduțul, plus decorul brâncovenesc. Sunt niște motive de-ale noastre, tradiționale. Unele decoruri sunt chiar asemănătoare modelelor de pe covoarele brâncovenești”, ne-a mai povestit ceramistul.

Procesul de formare a ceramicii este același de secole

Nu mulți sunt cei care cunosc sistemul prin care lutul ajunge să arate atât de bine. Un obiect trece prin foarte multe etape până a fi finalizat. Etapele sunt aceleași de sute de ani. Prima dată se centrează lutul pe roată, se modelează sub o anumită formă, apoi se decorează tot obiectul, se finisează pe spate, se răzuiește și i se dă gaură de agățare. La cele mai mari se pune semnătura meșterului, apoi se pun la uscat. Urmează prima ardere. Mihai spune că „după ce se bagă în cuptor, se ard timp de opt sau nouă ore de băgat lemne continuu în foc, până se ajunge la peste 150 de grade”. A doua zi se scot din cuptor, se dau cu smalț și se mai ard încă o dată, la fel ca data trecută. Cuptorul trebuie să fie plin de vase noi. O tehnică neștiută este aceea că cele bune, după ce sunt băgate în interior, se acoperă cu obiecte crăpate, găurite, strâmbe sau sparte, care să țină focul sub ele.

Olăritul este o muncă anevoioasă, plăcută, dar și costisitoare, neaducând prea multe satisfacții. În astfel de situații, credința în mai bine rămâne puterea ceramiștilor. Ei îi primesc cu brațele deschise pe toți turiștii care vor să știe câte ceva despre ceramică, iar turiștii vor pleca plăcut surprinși de poveștile meșterilor populari, așa cum și noi am plecat plini de bucurie din curtea lui Mihai Bîscu.